Ce caut aici? Care-i rostul meu?

Dragii mei,
Am ajuns în fine și la această întrebare, prima dintre cele doua care sunt cele mai importante. În van ne răspundem mulțumitor la primele două întrebări: cine suntem și de unde venim dacă nu știm care ne este scopul existenței și respectiv destinația noastră finală. Cum spunea cineva, „trecutu-i o amintire, viitorul este o speranță, astăzi este un cadou și de aceea se numește prezent!”
Cine poate pune mâna pe sufletul omului? Cine îl poate pipăi? Cine îmi poate spune unde este situat? Știți cumva cât cântărește sau din ce material este făcut? Ați asistat vreodată la o operație pe suflet deschis? M-am gândit eu că nu! Poate că o să îmi replicați, „ce suflet, frate? Omul este condus de procesele logice care au loc la nivelul cortexului; ceea ce noi numim rațiune!” Iar eu vă spun, heh! Dacă omul este condus de rațiune, de ce ne roadem unghiile atunci când vizionăm un triller? Sau de ce avem un ghem în stomac atunci când citim o carte de aventuri? De unde vin sentimente ca mila, compasiunea, mărinimia, sau orgoliu, mânia, ura, sentimente care de multe ori ne cuprind în pofida rațiunii? Pe urmă dacă ați face o atare afirmație, ați fi contraziși de însuși domnul Freud, care a inventat „pisicologia”...mă iertați, psihologia, care în traducere mot a mot înseamnă știința (logia) sufletului (psyche). Acuma, bineînțeles că domnul Freud pretindea că poate pune degetul, ca să zic așa, pe sufletul omului, ceea ce îl plasează și pe el în rândul pacienților domniei sale.
Fapt este, dragii mei, că sufletul omului nu poate fi găsit pe tărâm material. Nu are nici masă, nici culoare, nici textură. Nu poate fi pipăit și nici nu poți să-l măsori. Sufletul este etern. Și prin asta nu vreau să spun că are o grămadă de timp la dispoziție! Ceea ce vreau să spun este că sufletul omului nu are nimic de-a face cu timpul! Timpul nu i se aplică! Este înafara timpului! Înainte să mă omorâți cu pietre, gândiți-vă puțin: dacă admiteți că omul are un suflet și dacă admiteți că sufletul omului nu este ceva fizic sau material, trebuie să știți că una dintre descoperirile radicale ale secolului 20 este că timpul este o proprietate fizică; se aplică sau are influență asupra materiei. Cea de a doua descoperire radicală este că universul, așa cum îl știm noi este finit! Asta înseamnă că a avut un început și va avea un sfârșit. Dar să revenim la sfletul nostru. Nefiind material, neavând masă, conform teoriei relativității, sufletul nu este sub incidența timpului. Este etern. Acest fapt este confirmat și de vocația veșniciei care este în oricare din noi. Dacă stați și vă gândiți, pe plan fizic, fiecare om are o viață la dispoziție, viață care poate fi mai lungă sau mai scurtă. Ce trece dincolo de ea în ambele direcții, trecut și viitor, nu ar trebui să ne preocupe. Nu acesta este însă cazul. Suntem fascinați, obsedați chiar, atât de istorie cât și de anticipație (mă refer aici la rasa umană în general). Vrem să ne cunoaștem trecutul, deși Haegel spunea: „istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie!” Vrem deasemenea să anticipăm viitorul, deși toate datele ne indică un viitor nu prea luminos, dacă mă-nțelegeți ce vreau să spun. Dar mai mult decât atât, vrem cu ardoare să ne depășim condiția; să ne depășim limitările fizice…am vrea să strigăm din toți porii „excelsior”! Așa că ne uităm la filme cu super eroi, sau jucăm jocuri pe calculator în care sfidăm toate legile universului material.
Sunt două concepte cu care ne confruntăm în dialectică și care nu au fost evidențiate empiric în draga noastră de realitate cotidiană. Dacă sunteți matematicieni veți înțelege despre ce vorbesc, dacă nu sunteți matematicieni faceți-vă rost de unul să vă explice. Pe unul dintre ele mi-e destul de ușor să-l denumesc și sunt sigur că și voi înțelegeți despre ce e vorba, și anume infinitul. La matematică tragem o axă pe caiet, în stânga ei scriem minus infinit, în dreapta - plus infinit, la mijloc zero și avem axa numerelor (naturale, sau întregi, raționale, etc.). Putem discuta despre infinit doar la matematică. În realitate el nu există (cel puțin în realitatea pe care noi o percepem cu simțurile noastre). Al doilea concept este mai încurcat din două motive: lipsa unui termen adecvat care să fie cunoscut la scară largă, de aceea mă văd silit să recurg la mai multe sinonime ca să-l descriu, iar voi poate veți fi siliți să frunzăriți dexul ca să-l înțelegeți; și al doilea motiv este legat de bagajul de prejudecăți și superstiții pe care îl acumulăm în viață. Este vorba de conceptul de șansă, hazard, întâmplare, noroc, stocastică, aleatoriu; ceea ce în engleză este denumit randomness. Nu voi ocupa spațiu acestui articol încercând să explic de ce afirm că nici infinitul nici șansa nu există în realitate; vă rămâne vouă această temă de cercetare, dacă țineți neapărat să aflați cum am ajuns la această concluzie. De ajuns de spus că deși aceste concepte nu se regăsesc în realitate, le întâlnim, cum am spus, în dialectica nostră. Întrebarea este cum au ajuns ele acolo? Vă las să vă gândiți la răspuns până data viitoare.
Pe curând!