Deși am spus că nu mă voi ocupa cu argumentarea afirmației că în universul material nu există infinit trebuie totuși să fac o scurtă incursiune în această idee și să spun că noțiunea de infinit o regăsim atât în ce privește mărimea cât și în ce privește micimea. În ce privește mărimea lucrurile sunt foarte clare: nu există nimic material mai mare decât universul și universul este finit. În ce privește micimea lucrurile sunt la fel de clare deși poate nu la fel de cunoscute. Tendința este să te gândești că poți rupe orice parametru al materiei în două și (cel puțin teoretic) să continui procesul acesta la infinit. În realitate nu este așa! Ne-o confirmă mecanica quantică și fizica quantică. Lungimea poate fi divizată până când atingem lungimea lui Planck (10-33 cm). La fel este și cu timpul și cu masa, iar dacă ne referim la materie, divizând-o ajungem la atomi și la particulele subatomice. Atomul este însă ultima subdiviziune a materiei care îi păstreză particularitățile. Dacă mergem dincolo de atomi, protonii, electronii și neutronii sunt identici între ei și - atenție! - FĂRĂ MASĂ! De aici survin o serie de alte implicații de care nu ne legăm (cel puțin deocamdată).
Toate acestea, însă, ne conduc la o concluzie inevitabilă: universul nostru drag este DIGITAL!
Ba mai mult, din motive pe care am să vi le dau imediat îndrăznesc să afirm că universul nostru drag este o imensă SIMULARE DIGITALĂ! De ce spun asta? Foarte simplu! Presupun că în timp ce citiți acest articol, stați confortabili într-un scaun. Eu vin și vă spun: 'scaunul acesta nu există!' iar voi protestați și îmi replicați: 'fugi de aici! Cum să nu existe? Nu stau eu așa de comod în el?' Ei bine, voi sunteți mai departe de adevăr decât mine de 1015 ori. Cum așa?! Simplu: să luam atomul de hidrogen: un proton în nucleu, un electron pe orbită. Diametrul atomului (adică a orbitei electronului) este de 10-8 cm, iar diametrul nucleului este de 10-13 cm. Asta înseamnă că raportul dintre diametrul orbitei electronului si diametrul nucleului este de 105. Ca să înțelegem mai bine acest raport, dacă nucleul ar fi de mărimea unei mingi de golf (sau de ping pong) electronul s-ar învârti pe un cerc cu raza de peste 1,5 km. Aceasta este doar relația liniară! Noi vorbim însă de volume și asta înseamnă că trebuie să ridicăm raportul la puterea a 3-a ceea ce rezulta că într-un atom de hidrogen este de 1015 ori mai mult spațiu gol decât materie...scaunul în care vă gândiți că stați - credeți-mă - nu există! La fel și banii pe care credeți că îi câștigați, și casa pe care vă gândiți că v-o construiți, și mașina pe care credeți că o conduceți! Haideți acum să revenim la întrebarea noastră: care-i rostul meu? Și haideți să o punem în perspectiva a ceea ce tocmai am discutat! Viața pe care o trăim se aseamănă foarte mult cu o vată pe băț: când o cumpărăm avem impresia că dobândim ceva substanțial și minunat. Însă pe măsură ce o inghițim, realizăm că este doar o biată linguriță de zahăr - total nesatisfăcătoare și care nu face altceva decât să te lase însetat.
Pe curând,
Răzvan
sâmbătă, 18 septembrie 2010
vineri, 25 iunie 2010
Ce caut aici? Care-i rostul meu?
Dragii mei,
Am ajuns în fine și la această întrebare, prima dintre cele doua care sunt cele mai importante. În van ne răspundem mulțumitor la primele două întrebări: cine suntem și de unde venim dacă nu știm care ne este scopul existenței și respectiv destinația noastră finală. Cum spunea cineva, „trecutu-i o amintire, viitorul este o speranță, astăzi este un cadou și de aceea se numește prezent!”
Cine poate pune mâna pe sufletul omului? Cine îl poate pipăi? Cine îmi poate spune unde este situat? Știți cumva cât cântărește sau din ce material este făcut? Ați asistat vreodată la o operație pe suflet deschis? M-am gândit eu că nu! Poate că o să îmi replicați, „ce suflet, frate? Omul este condus de procesele logice care au loc la nivelul cortexului; ceea ce noi numim rațiune!” Iar eu vă spun, heh! Dacă omul este condus de rațiune, de ce ne roadem unghiile atunci când vizionăm un triller? Sau de ce avem un ghem în stomac atunci când citim o carte de aventuri? De unde vin sentimente ca mila, compasiunea, mărinimia, sau orgoliu, mânia, ura, sentimente care de multe ori ne cuprind în pofida rațiunii? Pe urmă dacă ați face o atare afirmație, ați fi contraziși de însuși domnul Freud, care a inventat „pisicologia”...mă iertați, psihologia, care în traducere mot a mot înseamnă știința (logia) sufletului (psyche). Acuma, bineînțeles că domnul Freud pretindea că poate pune degetul, ca să zic așa, pe sufletul omului, ceea ce îl plasează și pe el în rândul pacienților domniei sale.
Fapt este, dragii mei, că sufletul omului nu poate fi găsit pe tărâm material. Nu are nici masă, nici culoare, nici textură. Nu poate fi pipăit și nici nu poți să-l măsori. Sufletul este etern. Și prin asta nu vreau să spun că are o grămadă de timp la dispoziție! Ceea ce vreau să spun este că sufletul omului nu are nimic de-a face cu timpul! Timpul nu i se aplică! Este înafara timpului! Înainte să mă omorâți cu pietre, gândiți-vă puțin: dacă admiteți că omul are un suflet și dacă admiteți că sufletul omului nu este ceva fizic sau material, trebuie să știți că una dintre descoperirile radicale ale secolului 20 este că timpul este o proprietate fizică; se aplică sau are influență asupra materiei. Cea de a doua descoperire radicală este că universul, așa cum îl știm noi este finit! Asta înseamnă că a avut un început și va avea un sfârșit. Dar să revenim la sfletul nostru. Nefiind material, neavând masă, conform teoriei relativității, sufletul nu este sub incidența timpului. Este etern. Acest fapt este confirmat și de vocația veșniciei care este în oricare din noi. Dacă stați și vă gândiți, pe plan fizic, fiecare om are o viață la dispoziție, viață care poate fi mai lungă sau mai scurtă. Ce trece dincolo de ea în ambele direcții, trecut și viitor, nu ar trebui să ne preocupe. Nu acesta este însă cazul. Suntem fascinați, obsedați chiar, atât de istorie cât și de anticipație (mă refer aici la rasa umană în general). Vrem să ne cunoaștem trecutul, deși Haegel spunea: „istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie!” Vrem deasemenea să anticipăm viitorul, deși toate datele ne indică un viitor nu prea luminos, dacă mă-nțelegeți ce vreau să spun. Dar mai mult decât atât, vrem cu ardoare să ne depășim condiția; să ne depășim limitările fizice…am vrea să strigăm din toți porii „excelsior”! Așa că ne uităm la filme cu super eroi, sau jucăm jocuri pe calculator în care sfidăm toate legile universului material.
Sunt două concepte cu care ne confruntăm în dialectică și care nu au fost evidențiate empiric în draga noastră de realitate cotidiană. Dacă sunteți matematicieni veți înțelege despre ce vorbesc, dacă nu sunteți matematicieni faceți-vă rost de unul să vă explice. Pe unul dintre ele mi-e destul de ușor să-l denumesc și sunt sigur că și voi înțelegeți despre ce e vorba, și anume infinitul. La matematică tragem o axă pe caiet, în stânga ei scriem minus infinit, în dreapta - plus infinit, la mijloc zero și avem axa numerelor (naturale, sau întregi, raționale, etc.). Putem discuta despre infinit doar la matematică. În realitate el nu există (cel puțin în realitatea pe care noi o percepem cu simțurile noastre). Al doilea concept este mai încurcat din două motive: lipsa unui termen adecvat care să fie cunoscut la scară largă, de aceea mă văd silit să recurg la mai multe sinonime ca să-l descriu, iar voi poate veți fi siliți să frunzăriți dexul ca să-l înțelegeți; și al doilea motiv este legat de bagajul de prejudecăți și superstiții pe care îl acumulăm în viață. Este vorba de conceptul de șansă, hazard, întâmplare, noroc, stocastică, aleatoriu; ceea ce în engleză este denumit randomness. Nu voi ocupa spațiu acestui articol încercând să explic de ce afirm că nici infinitul nici șansa nu există în realitate; vă rămâne vouă această temă de cercetare, dacă țineți neapărat să aflați cum am ajuns la această concluzie. De ajuns de spus că deși aceste concepte nu se regăsesc în realitate, le întâlnim, cum am spus, în dialectica nostră. Întrebarea este cum au ajuns ele acolo? Vă las să vă gândiți la răspuns până data viitoare.
Pe curând!
Am ajuns în fine și la această întrebare, prima dintre cele doua care sunt cele mai importante. În van ne răspundem mulțumitor la primele două întrebări: cine suntem și de unde venim dacă nu știm care ne este scopul existenței și respectiv destinația noastră finală. Cum spunea cineva, „trecutu-i o amintire, viitorul este o speranță, astăzi este un cadou și de aceea se numește prezent!”
Cine poate pune mâna pe sufletul omului? Cine îl poate pipăi? Cine îmi poate spune unde este situat? Știți cumva cât cântărește sau din ce material este făcut? Ați asistat vreodată la o operație pe suflet deschis? M-am gândit eu că nu! Poate că o să îmi replicați, „ce suflet, frate? Omul este condus de procesele logice care au loc la nivelul cortexului; ceea ce noi numim rațiune!” Iar eu vă spun, heh! Dacă omul este condus de rațiune, de ce ne roadem unghiile atunci când vizionăm un triller? Sau de ce avem un ghem în stomac atunci când citim o carte de aventuri? De unde vin sentimente ca mila, compasiunea, mărinimia, sau orgoliu, mânia, ura, sentimente care de multe ori ne cuprind în pofida rațiunii? Pe urmă dacă ați face o atare afirmație, ați fi contraziși de însuși domnul Freud, care a inventat „pisicologia”...mă iertați, psihologia, care în traducere mot a mot înseamnă știința (logia) sufletului (psyche). Acuma, bineînțeles că domnul Freud pretindea că poate pune degetul, ca să zic așa, pe sufletul omului, ceea ce îl plasează și pe el în rândul pacienților domniei sale.
Fapt este, dragii mei, că sufletul omului nu poate fi găsit pe tărâm material. Nu are nici masă, nici culoare, nici textură. Nu poate fi pipăit și nici nu poți să-l măsori. Sufletul este etern. Și prin asta nu vreau să spun că are o grămadă de timp la dispoziție! Ceea ce vreau să spun este că sufletul omului nu are nimic de-a face cu timpul! Timpul nu i se aplică! Este înafara timpului! Înainte să mă omorâți cu pietre, gândiți-vă puțin: dacă admiteți că omul are un suflet și dacă admiteți că sufletul omului nu este ceva fizic sau material, trebuie să știți că una dintre descoperirile radicale ale secolului 20 este că timpul este o proprietate fizică; se aplică sau are influență asupra materiei. Cea de a doua descoperire radicală este că universul, așa cum îl știm noi este finit! Asta înseamnă că a avut un început și va avea un sfârșit. Dar să revenim la sfletul nostru. Nefiind material, neavând masă, conform teoriei relativității, sufletul nu este sub incidența timpului. Este etern. Acest fapt este confirmat și de vocația veșniciei care este în oricare din noi. Dacă stați și vă gândiți, pe plan fizic, fiecare om are o viață la dispoziție, viață care poate fi mai lungă sau mai scurtă. Ce trece dincolo de ea în ambele direcții, trecut și viitor, nu ar trebui să ne preocupe. Nu acesta este însă cazul. Suntem fascinați, obsedați chiar, atât de istorie cât și de anticipație (mă refer aici la rasa umană în general). Vrem să ne cunoaștem trecutul, deși Haegel spunea: „istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie!” Vrem deasemenea să anticipăm viitorul, deși toate datele ne indică un viitor nu prea luminos, dacă mă-nțelegeți ce vreau să spun. Dar mai mult decât atât, vrem cu ardoare să ne depășim condiția; să ne depășim limitările fizice…am vrea să strigăm din toți porii „excelsior”! Așa că ne uităm la filme cu super eroi, sau jucăm jocuri pe calculator în care sfidăm toate legile universului material.
Sunt două concepte cu care ne confruntăm în dialectică și care nu au fost evidențiate empiric în draga noastră de realitate cotidiană. Dacă sunteți matematicieni veți înțelege despre ce vorbesc, dacă nu sunteți matematicieni faceți-vă rost de unul să vă explice. Pe unul dintre ele mi-e destul de ușor să-l denumesc și sunt sigur că și voi înțelegeți despre ce e vorba, și anume infinitul. La matematică tragem o axă pe caiet, în stânga ei scriem minus infinit, în dreapta - plus infinit, la mijloc zero și avem axa numerelor (naturale, sau întregi, raționale, etc.). Putem discuta despre infinit doar la matematică. În realitate el nu există (cel puțin în realitatea pe care noi o percepem cu simțurile noastre). Al doilea concept este mai încurcat din două motive: lipsa unui termen adecvat care să fie cunoscut la scară largă, de aceea mă văd silit să recurg la mai multe sinonime ca să-l descriu, iar voi poate veți fi siliți să frunzăriți dexul ca să-l înțelegeți; și al doilea motiv este legat de bagajul de prejudecăți și superstiții pe care îl acumulăm în viață. Este vorba de conceptul de șansă, hazard, întâmplare, noroc, stocastică, aleatoriu; ceea ce în engleză este denumit randomness. Nu voi ocupa spațiu acestui articol încercând să explic de ce afirm că nici infinitul nici șansa nu există în realitate; vă rămâne vouă această temă de cercetare, dacă țineți neapărat să aflați cum am ajuns la această concluzie. De ajuns de spus că deși aceste concepte nu se regăsesc în realitate, le întâlnim, cum am spus, în dialectica nostră. Întrebarea este cum au ajuns ele acolo? Vă las să vă gândiți la răspuns până data viitoare.
Pe curând!
marți, 9 februarie 2010
De unde vin? (ultima)
Dragi prieteni,
Vreau să povestim nițel despre două chestiuni care au oarecare legătură una cu cealaltă: coloana geologică și fosilele. De ce au legătură una cu cealaltă? Pentru că ele sunt cele două picioare ale arcadei care susține teoria evoluției. Vedeți voi, teoria pornește de la premisa uniformistă că de-a lungul miriadelor de ani din istoria planetei procesele naturale de eroziune și sedimentare s-au desfășurat gradual având ca rezultat formarea coloanei geologice pe care o putem observa azi. Teoria afirmă că această coloană geologică conțin vestigii fosile ale vieții din acele epoci. Asfel că pe deoparte s-a conceput un grafic al evoluției vieții de la protozoa la homo sapiens (care mai recent a ajuns homo sapiens sapiens, adică cu adevărat savant), pe de altă parte s-a făcut o împărțire a istoriei multi-mili(ardi)enale a pământului - zic eu, pur arbitrară - pe ere, avându-se în vizor tocmai această coloană geologică. Întâmplarea (sau, mă rog, legile fizicii) face ca fosilele organismelor considerate primitive în graficul evoluției (care sunt totodată de mici dimensiuni) să se găsească în straturile inferioare ale coloanei, pe când fosilele organismelor mai evoluate (care au dimensiuni mai mari) să se găsească în straturile superioare ale coloanei. Marea problemă a acestei teorii este că orice datare se bazează pe un raționament circular, de tipul: „cutare fosilă este din epoca cutare pentru că se află în stratul cutare; stratul cutare este din epoca cutare pentru că în el s-a găsit fosila cutare.”
Poate că în acest punct îmi veți replica „vezi, că nu ești bine informat, se pare că nu ai auzit de metodele radiometrice de datare!” Metodele radiometrice se bazează pe teoria timpilor de înjumătățire ai anumitor substanțe radioactive. De exemplu, timpul de înjumătățire al carbonului14 este considerat a fi de 5730 ani, al potasiului în argon - 1,3 miliarde de ani, și tot așa...în realitate aceste aprecieri nu au cum să fie confirmate în mod empiric. Datarea în sine pleacă de la două premise incontrolabile: (1) că ceea ce măsurăm este derivatul procesului de înjumătățire și nu a fost prezent inițial în materialul pe care îl datăm și (2) că procesul de înjumătățire a decurs uniform fără a fi influențat de niciun factor extern. Și uite cum ne lovim din nou de uniformism.
Că veni vorba de uniformism, știați că pământul are un câmp magnetic care a fost măsurat în mod constant de vreo 150 de ani încoace și intensitatea lui scade anual cu aceeași măsură. Asta înseamnă că mergând înapoi în timp, să zicem 20000 de ani, câmpul magnetic al pământului ar trebui să fi fost atât de intens încât viața nu ar fi fost posibilă pe pământ. În aceeași ordine de idei, soarele pierde 4 milioane de tone pe secundă din masa sa. Asta înseamnă că acum 4,5 miliarde de ani avea cu 5,6 x 10 la puterea 23 tone mai multă masă (aproape dublu față de acum), ceea ce se traduce într-un volum considerabil mai mare și într-o nedorită apropiere de pământ și vă las pe voi să duceți raționamentul până la capăt. Suficient de spus că dacă premisa uniformistă este valabilă, ea este valabilă și în ce privește soarele sau câmpul magnetic al pământului.
Revenind însă la coloana noastră geologică și la fosile, trebuie să recunoașteți că metodele radiometrice de datare nu prea fac față scrutinului, nu doar din motivele pe care le-am amintit mai sus, dar și pentru că au dat și continuă să dea rezultate controversate (ca să nu spun chiar ridicole în multe cazuri). Așa că rămânem la așezarea fosilelor în coloana geologică. Problema este că în lipsa unui mijloc de apreciere a vârstei, nu avem o scală a timpului și nu știm nici cât de repede sau de încet s-au format straturile coloanei geologice și ca atare nici cât de bătrâne sunt fosilele. Singurul lucru pe care îl știm cu siguranță despre o fosilă este că ea a fost vie cândva și nimic altceva. Bunăoară dacă ne uităm la fosila unui pterodactyl, nu putem ști nici măcar dacă a avut urmași, darămite să știm dacă sau nu a avut urmași cărora să le crească pene.
În ce privește singurul lucru care ar putea fi folosit ca argument în favoarea evoluției, anume poziția fosilelor în coloana geologică, vă propun un experiment simplu care vă va demonstra că motivul așezării fosilelor mici în straturile inferioare, respectiv a celor mari în straturile superioare poate fi altul decât timpul. Luați o ladă cu cartofi de mărimi diferite și scuturați-o bine. Veți constata că, în mod interesant, cartofii mai mari s-au ridicat la suprafață, în timp ce cei mici au rămas la fundul lăzii.
Să vă spun care e teoria mea? Vă promit că ”ține apă”, cum ar spune americanul. Acum vreo 4000 de ani Dumnezeu a provocat un potop care a zguduit și scormonit întreg pământul. În cele din urmă, când deluviile s-au linistit și s-au așezat, „cartofii” mici s-au dus la fund și cei mari au rămas mai la suprafață în nămolul format. Asta-i toată povestea cu fosilele și cu coloana geologică!
Pe curând,
Răzvan
Vreau să povestim nițel despre două chestiuni care au oarecare legătură una cu cealaltă: coloana geologică și fosilele. De ce au legătură una cu cealaltă? Pentru că ele sunt cele două picioare ale arcadei care susține teoria evoluției. Vedeți voi, teoria pornește de la premisa uniformistă că de-a lungul miriadelor de ani din istoria planetei procesele naturale de eroziune și sedimentare s-au desfășurat gradual având ca rezultat formarea coloanei geologice pe care o putem observa azi. Teoria afirmă că această coloană geologică conțin vestigii fosile ale vieții din acele epoci. Asfel că pe deoparte s-a conceput un grafic al evoluției vieții de la protozoa la homo sapiens (care mai recent a ajuns homo sapiens sapiens, adică cu adevărat savant), pe de altă parte s-a făcut o împărțire a istoriei multi-mili(ardi)enale a pământului - zic eu, pur arbitrară - pe ere, avându-se în vizor tocmai această coloană geologică. Întâmplarea (sau, mă rog, legile fizicii) face ca fosilele organismelor considerate primitive în graficul evoluției (care sunt totodată de mici dimensiuni) să se găsească în straturile inferioare ale coloanei, pe când fosilele organismelor mai evoluate (care au dimensiuni mai mari) să se găsească în straturile superioare ale coloanei. Marea problemă a acestei teorii este că orice datare se bazează pe un raționament circular, de tipul: „cutare fosilă este din epoca cutare pentru că se află în stratul cutare; stratul cutare este din epoca cutare pentru că în el s-a găsit fosila cutare.”
Poate că în acest punct îmi veți replica „vezi, că nu ești bine informat, se pare că nu ai auzit de metodele radiometrice de datare!” Metodele radiometrice se bazează pe teoria timpilor de înjumătățire ai anumitor substanțe radioactive. De exemplu, timpul de înjumătățire al carbonului14 este considerat a fi de 5730 ani, al potasiului în argon - 1,3 miliarde de ani, și tot așa...în realitate aceste aprecieri nu au cum să fie confirmate în mod empiric. Datarea în sine pleacă de la două premise incontrolabile: (1) că ceea ce măsurăm este derivatul procesului de înjumătățire și nu a fost prezent inițial în materialul pe care îl datăm și (2) că procesul de înjumătățire a decurs uniform fără a fi influențat de niciun factor extern. Și uite cum ne lovim din nou de uniformism.
Că veni vorba de uniformism, știați că pământul are un câmp magnetic care a fost măsurat în mod constant de vreo 150 de ani încoace și intensitatea lui scade anual cu aceeași măsură. Asta înseamnă că mergând înapoi în timp, să zicem 20000 de ani, câmpul magnetic al pământului ar trebui să fi fost atât de intens încât viața nu ar fi fost posibilă pe pământ. În aceeași ordine de idei, soarele pierde 4 milioane de tone pe secundă din masa sa. Asta înseamnă că acum 4,5 miliarde de ani avea cu 5,6 x 10 la puterea 23 tone mai multă masă (aproape dublu față de acum), ceea ce se traduce într-un volum considerabil mai mare și într-o nedorită apropiere de pământ și vă las pe voi să duceți raționamentul până la capăt. Suficient de spus că dacă premisa uniformistă este valabilă, ea este valabilă și în ce privește soarele sau câmpul magnetic al pământului.
Revenind însă la coloana noastră geologică și la fosile, trebuie să recunoașteți că metodele radiometrice de datare nu prea fac față scrutinului, nu doar din motivele pe care le-am amintit mai sus, dar și pentru că au dat și continuă să dea rezultate controversate (ca să nu spun chiar ridicole în multe cazuri). Așa că rămânem la așezarea fosilelor în coloana geologică. Problema este că în lipsa unui mijloc de apreciere a vârstei, nu avem o scală a timpului și nu știm nici cât de repede sau de încet s-au format straturile coloanei geologice și ca atare nici cât de bătrâne sunt fosilele. Singurul lucru pe care îl știm cu siguranță despre o fosilă este că ea a fost vie cândva și nimic altceva. Bunăoară dacă ne uităm la fosila unui pterodactyl, nu putem ști nici măcar dacă a avut urmași, darămite să știm dacă sau nu a avut urmași cărora să le crească pene.
În ce privește singurul lucru care ar putea fi folosit ca argument în favoarea evoluției, anume poziția fosilelor în coloana geologică, vă propun un experiment simplu care vă va demonstra că motivul așezării fosilelor mici în straturile inferioare, respectiv a celor mari în straturile superioare poate fi altul decât timpul. Luați o ladă cu cartofi de mărimi diferite și scuturați-o bine. Veți constata că, în mod interesant, cartofii mai mari s-au ridicat la suprafață, în timp ce cei mici au rămas la fundul lăzii.
Să vă spun care e teoria mea? Vă promit că ”ține apă”, cum ar spune americanul. Acum vreo 4000 de ani Dumnezeu a provocat un potop care a zguduit și scormonit întreg pământul. În cele din urmă, când deluviile s-au linistit și s-au așezat, „cartofii” mici s-au dus la fund și cei mari au rămas mai la suprafață în nămolul format. Asta-i toată povestea cu fosilele și cu coloana geologică!
Pe curând,
Răzvan
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
