Ce caut aici? Care-i rostul meu? (urmare)

După cum am spus și în finalul precedentului articol, întrebarea ”care este rostul meu?” ne lovește cu putere atunci când realizăm că dacă o reducem pur și simplu la tărâmul material, viața pe care o trăim este o continuă alergare după un miraj. Construindu-ne micul nostru univers, zidindu-ne ”imperiul liniștii noastre” constatăm din nou și din nou că fiecare lucru după care alergăm, de la care aveam așteptarea să dea substanță vieții noastre, nu face altceva decât să ne lase cu gura și mai uscată și cu inima și mai goală. Nu se poate să nu recunoașteți acest fapt, dragi prieteni atei! Haideți, faceți-mi hatârul și dați la o parte fasoanele savante și faceți puțină introspecție și veți ajunge să îmi dați dreptate: mașina pe care mi-o doream așa de mult - acum o am dar parcă nu mai are același charm...mă uit cu jind la celelalte modele care au apărut între timp, încep să observ toate inconvenientele pe care le are a mea...sau casa...casa de vis pe care mi-o doream, acum o am, dar...am descoperit că este o devoratoare de bani -trebuie încălzită, trebuie curățită, trebuie reparată...sau familia, despre care ziceam că întotdeauna va fi oaza mea de liniște și împlinire...curând constat că am de hrănit două guri, nu una...trei guri, nu două...patru guri, nu trei...și copiii cresc și intervin alte dureri de cap...alte persoane care aleargă la rândul lor după himere...
Pe urmă chiar simplul fapt că noi, oamenii, nu facem altceva întreaga viață decât să acumulăm - acumulăm informație, acumulăm lucruri, acumulăm influență, acumulăm multe altele - este un lucru lipsit de sens pentru că nimic din ceea ce acumulăm nu ne ajută în esență cu nimic: nimeni nu a reușit să adauge măcar un cot la viața lui nici cu ajutorul banilor, nici cu ajutorul cunoștinței și nici cu ajutorul puterii sau a influenței sau a mai știu eu ce alt lucru. În final toți „dăm colțul” și tot ce am acumulat rămâne în urmă și este asimilat de alții care acumulează la rândul lor pentru ca în final să dea colțul și să nu ducă cu ei nimic din ce au acumulat.
O să îmi spuneți în punctul ăsta, ”Răzvane, ești un pesimist și un fatalist!” Nu! Nu sunt! Din contră sunt un optimist și mă bucur de viața aceasta, că ține până mâine, până peste 10 zile sau că mai am 30 de ani în față. Vedeți voi, eu am un răspuns satisfăcător la întrebarea ”Care-i rostul meu?” și sunt pe cale să vi-l dezvălui și vouă. Întrebarea este sunteți destul de tari să primiți acest răspuns și să vi-l însușiți?
Ei bine, iată-l: menirea oricărei creații este să exprime gloria creatorului său. Atunci când admirăm un tablou de Rembrand admirăm defapt aptitudinile autorului: puterea lui de expresie, finețea tușei, capacitatea de a reda lumina, abilitatea de a folosi culoarea... De altfel ni se pare foarte normal să spunem „am văzut un Rembrand” sau „am ascultat Beethoven,” ne făcând altceva decât să identificăm creația cu creatorul ei.
Vreau însă să duc analogia și mai departe deoarece artiștii nu pot avea o relație cu creația lor. Trecând însă într-un alt registru, fiecare om are o fărâmă de putere creatoare lăsată în noi de către Dumnezeu: puterea de a procreea. Gândiți-vă numai cât de mândri pot fi părinții de copiii lor: „vai ce dulce e și ce bine seamănă cu mine!...” „puiul meu a luat 10 la olimpiada de matematică!...” „copilul meu a terminat 'magna cum laudae'!...” Copiii sunt gloria părinților - așa a fost, așa este și așa va fi cât va exista omenirea. Și noi facem mai mult decât să aducem alte vieți în lume: vorbind la modul general (pentru că există și excepții oripilante), motivul pentru care vrem să avem copii este de a ne revărsa dragostea asupra lor; da a-i proteja, crește, de a-i îndruma și aduce la statura de om mare, matur, pregătit pentru viață...În proces, încercăm să punem în ei cât mai multe dintre valorile noastre, încercăm să ne replicăm în ei, să îi conformăm chipului și imaginii noastre.
Universul exprimă gloria lui Dumnezeu: când luăm în considerare vastitatea lui, sau ne gândim la imensa cantitate de energie cheltuită în fiecare secundă în el...sau, daca astea-s prea abstracte pentru mintea noastră, când ne uităm la măreția Himalaei, sau când ascultăm tunetul Niagarei, sau dacă plutim peste imensitatea Pacificului, sau ne izbim de ferocitatea Antarcticii...toate astea vorbesc despre infinita putere a lui Dumnezeu; sau dacă ne punem ochelarii de stiință și începem să explorăm felul în care funcționează universul, în fiecare detaliu al său, sau cum funcționează viața nu poate să ne scape geniul ingineresc care stă în spatele acestora, și astfel universul ne vorbește despre infinita cunoaștere și înțelepciune a lui Dumnezeu. Iar dacă ne gândim la faptul că fiecare atom din univers rămâne în ființă în în pofida chiar a legilor fizice care-l guvernează, nu se poate să nu ne gândim la transcendeța lui Dumnezeu; că El este cel care ține universul în ființă și că este implicat clipă de clipă în existența lui (și implicit a fiecăruia dintre noi)... va urma