De unde vin? (ultima)

Dragi prieteni,
Vreau să povestim nițel despre două chestiuni care au oarecare legătură una cu cealaltă: coloana geologică și fosilele. De ce au legătură una cu cealaltă? Pentru că ele sunt cele două picioare ale arcadei care susține teoria evoluției. Vedeți voi, teoria pornește de la premisa uniformistă că de-a lungul miriadelor de ani din istoria planetei procesele naturale de eroziune și sedimentare s-au desfășurat gradual având ca rezultat formarea coloanei geologice pe care o putem observa azi. Teoria afirmă că această coloană geologică conțin vestigii fosile ale vieții din acele epoci. Asfel că pe deoparte s-a conceput un grafic al evoluției vieții de la protozoa la homo sapiens (care mai recent a ajuns homo sapiens sapiens, adică cu adevărat savant), pe de altă parte s-a făcut o împărțire a istoriei multi-mili(ardi)enale a pământului - zic eu, pur arbitrară - pe ere, avându-se în vizor tocmai această coloană geologică. Întâmplarea (sau, mă rog, legile fizicii) face ca fosilele organismelor considerate primitive în graficul evoluției (care sunt totodată de mici dimensiuni) să se găsească în straturile inferioare ale coloanei, pe când fosilele organismelor mai evoluate (care au dimensiuni mai mari) să se găsească în straturile superioare ale coloanei. Marea problemă a acestei teorii este că orice datare se bazează pe un raționament circular, de tipul: „cutare fosilă este din epoca cutare pentru că se află în stratul cutare; stratul cutare este din epoca cutare pentru că în el s-a găsit fosila cutare.”
Poate că în acest punct îmi veți replica „vezi, că nu ești bine informat, se pare că nu ai auzit de metodele radiometrice de datare!” Metodele radiometrice se bazează pe teoria timpilor de înjumătățire ai anumitor substanțe radioactive. De exemplu, timpul de înjumătățire al carbonului14 este considerat a fi de 5730 ani, al potasiului în argon - 1,3 miliarde de ani, și tot așa...în realitate aceste aprecieri nu au cum să fie confirmate în mod empiric. Datarea în sine pleacă de la două premise incontrolabile: (1) că ceea ce măsurăm este derivatul procesului de înjumătățire și nu a fost prezent inițial în materialul pe care îl datăm și (2) că procesul de înjumătățire a decurs uniform fără a fi influențat de niciun factor extern. Și uite cum ne lovim din nou de uniformism.
Că veni vorba de uniformism, știați că pământul are un câmp magnetic care a fost măsurat în mod constant de vreo 150 de ani încoace și intensitatea lui scade anual cu aceeași măsură. Asta înseamnă că mergând înapoi în timp, să zicem 20000 de ani, câmpul magnetic al pământului ar trebui să fi fost atât de intens încât viața nu ar fi fost posibilă pe pământ. În aceeași ordine de idei, soarele pierde 4 milioane de tone pe secundă din masa sa. Asta înseamnă că acum 4,5 miliarde de ani avea cu 5,6 x 10 la puterea 23 tone mai multă masă (aproape dublu față de acum), ceea ce se traduce într-un volum considerabil mai mare și într-o nedorită apropiere de pământ și vă las pe voi să duceți raționamentul până la capăt. Suficient de spus că dacă premisa uniformistă este valabilă, ea este valabilă și în ce privește soarele sau câmpul magnetic al pământului.
Revenind însă la coloana noastră geologică și la fosile, trebuie să recunoașteți că metodele radiometrice de datare nu prea fac față scrutinului, nu doar din motivele pe care le-am amintit mai sus, dar și pentru că au dat și continuă să dea rezultate controversate (ca să nu spun chiar ridicole în multe cazuri). Așa că rămânem la așezarea fosilelor în coloana geologică. Problema este că în lipsa unui mijloc de apreciere a vârstei, nu avem o scală a timpului și nu știm nici cât de repede sau de încet s-au format straturile coloanei geologice și ca atare nici cât de bătrâne sunt fosilele. Singurul lucru pe care îl știm cu siguranță despre o fosilă este că ea a fost vie cândva și nimic altceva. Bunăoară dacă ne uităm la fosila unui pterodactyl, nu putem ști nici măcar dacă a avut urmași, darămite să știm dacă sau nu a avut urmași cărora să le crească pene.
În ce privește singurul lucru care ar putea fi folosit ca argument în favoarea evoluției, anume poziția fosilelor în coloana geologică, vă propun un experiment simplu care vă va demonstra că motivul așezării fosilelor mici în straturile inferioare, respectiv a celor mari în straturile superioare poate fi altul decât timpul. Luați o ladă cu cartofi de mărimi diferite și scuturați-o bine. Veți constata că, în mod interesant, cartofii mai mari s-au ridicat la suprafață, în timp ce cei mici au rămas la fundul lăzii.
Să vă spun care e teoria mea? Vă promit că ”ține apă”, cum ar spune americanul. Acum vreo 4000 de ani Dumnezeu a provocat un potop care a zguduit și scormonit întreg pământul. În cele din urmă, când deluviile s-au linistit și s-au așezat, „cartofii” mici s-au dus la fund și cei mari au rămas mai la suprafață în nămolul format. Asta-i toată povestea cu fosilele și cu coloana geologică!
Pe curând,
Răzvan

De unde vin? (urmare)

Dragii mei prieteni,
Mai am multe alte nedumeriri cu privire la Big Bang. Bunăoară, cum se face că galaxii care sunt mai în interiorul universului au spirala mai răsucită decăt galaxii care se află mai la exterior? Sau unde s-a dus energia pierdută prin răcirea universului?
Dar hai mai bine să povestim puțin despre Teoria Evoluției. Vă marturisesc că și ea mă face să mă scarpin după ureche și am să vă spun de ce: teoria spune - ca să încep cu începutul - că pe bolovanul numit Pământ a plouat timp de multe milioane de ani formându-se astfel mările și oceanele. Pe urmă, pe parcursul altor multe milioane de ani în mările și oceanele astfel formate au avut loc nenumărate permutări, aranjamente și combinații de substanțe chimice până în cele din urmă combinația câștigătoare a dat naștere primei celule vii. Celula aceasta era pe deplin funcțională, având chiar capacitatea de a se replica. Și astfel apele Terei încep a colcăi cu viață. Pe urmă celulele astea au observat ele că le e mai bine dacă stau împreună și ca atare încep să formeze colonii, ajung să se specializeze, să preia funcțiuni și să formeze organe și treptat au evoluat în organisme din ce în ce ma complexe...dar STOP! Să derulăm puțin înapoi la celulă! Ați auzit de principiul complexității ireductibile? Enunțul meu al acestui principiu sună așa: orice sistem care îndeplinește o funcție are nevoie de un număr minim de componente fără de care nu poate îndeplini funcția dată. O armă de foc, de exemplu, are ca și componente necesare și suficiente țeava, proiectilul, combustibilul și detonatorul. Este absolut necesar ca aceste 4 elemente să fie prezente în combinație pentru a avea o armă de foc. Celula, după definiție, este unitatea de bază STRUCTURALĂ și FUNCȚIONALĂ a TUTUROR organismelor vii. Cu alte cuvinte, este cea mai SIMPLĂ formă de viață. Ca să avem o celulă avem nevoie (simplist) de membrană, citoplasmă (poveste lungă) și nucleu. Este absolut necesar ca aceste 3 elemente să fie prezente în combinație ca să avem o celulă vie. Vă las pe voi să calculați șansele ca acestea 3 (cu structura lor complexă) să se ansambleze în mod spontan prin procese chimice aleatorii.
Pe urmă mai este și ADN- ul. Fiecare celulă vie are întrega sa informație genetică criptată în această substanță misterioasă. Nu știu dacă v-ați gândit în termenii aceștia, însă ADN-ul este un cod digital. Orice cod digital este scris; este programat; este definit de către cineva. Nu am auzit de niciun cod care să se fi scris singur. Cum am spus, scopul principal al ADN-ului este să stocheze informația. De unde provine acea informație? Cred că știți ce am să vă spun. Orice creație are la origine un creator; orice design are la origine un designer; orice mecanism are la origine un inginer; orice program are la origine un programator. Dumnezeu a vorbit și informația pe care a transmis-o prin cuvântul Său o regăsim în creație.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui.” (Psa 19:1-4)
Pe curând,
Răzvan

De unde vin? (urmare)

Tare mare încurcătură e cu Big Bangul ăsta în mintea mea. Țin minte că în armată aveam tot felul de probe de trecut dintre care una era aruncarea grenadei. După ce exploda grenada, mergeam să vedem ce ispravă am făcut și inevitabil pe locul exploziei găseam un ditamai crater în pământ. Carevasăzică, explozia disloca o cantitate considerabilă de pămând și îl expulza, lăsând un gol în urmă. Acuma, eu mă gândesc la Big Bangul nostru: dacă o explozie a fost la originea universului, mă întreb, unde-i craterul? Unde-i golul pe care ar trebui să-l fi lăsat explozia în urmă?
Pe urmă, un alt lucru care mă nedumerește este ordinea. Din ce țin eu minte din armată, de fiecare dată când praful stârnit de explozie se așeza, constatam nu o scădere ci o creștere a entropiei locului țintă. Pământul răscolit, metal contorsionat, ținta făcută bucăți (în cazul în care o nimeream), un dezastru! La urma urmei, asta se așteaptă de la o grenadă! Uitându-te însă la universul nostru constați cu totul altceva! Galaxii ordonate, mișcându-se concertat, constelații aranjate de parcă le-ar fi pus cineva cu mâna să spună o poveste, sisteme planetare care își păstrează ordinea...toate astea nu indică o explozie, ci mai degrabă o desfășurare; un aranjament. Ce ziceți? Eu cred că în cea de a patra zi a creației Dumnezeu a făcut niște luminători în întinderea cosmosului care să despartă ziua de noapte și care să fie semne ca să arate vremurile, zilele și anii.
Pe curând,
Razvan