apologhia

Ce caut aici? Care-i rostul meu? (urmare)

2011-05-20T10:29:00.000+03:00

După cum am spus și în finalul precedentului articol, întrebarea ”care este rostul meu?” ne lovește cu putere atunci când realizăm că dacă o reducem pur și simplu la tărâmul material, viața pe care o trăim este o continuă alergare după un miraj. Construindu-ne micul nostru univers, zidindu-ne ”imperiul liniștii noastre” constatăm din nou și din nou că fiecare lucru după care alergăm, de la care aveam așteptarea să dea substanță vieții noastre, nu face altceva decât să ne lase cu gura și mai uscată și cu inima și mai goală. Nu se poate să nu recunoașteți acest fapt, dragi prieteni atei! Haideți, faceți-mi hatârul și dați la o parte fasoanele savante și faceți puțină introspecție și veți ajunge să îmi dați dreptate: mașina pe care mi-o doream așa de mult - acum o am dar parcă nu mai are același charm...mă uit cu jind la celelalte modele care au apărut între timp, încep să observ toate inconvenientele pe care le are a mea...sau casa...casa de vis pe care mi-o doream, acum o am, dar...am descoperit că este o devoratoare de bani -trebuie încălzită, trebuie curățită, trebuie reparată...sau familia, despre care ziceam că întotdeauna va fi oaza mea de liniște și împlinire...curând constat că am de hrănit două guri, nu una...trei guri, nu două...patru guri, nu trei...și copiii cresc și intervin alte dureri de cap...alte persoane care aleargă la rândul lor după himere...
Pe urmă chiar simplul fapt că noi, oamenii, nu facem altceva întreaga viață decât să acumulăm - acumulăm informație, acumulăm lucruri, acumulăm influență, acumulăm multe altele - este un lucru lipsit de sens pentru că nimic din ceea ce acumulăm nu ne ajută în esență cu nimic: nimeni nu a reușit să adauge măcar un cot la viața lui nici cu ajutorul banilor, nici cu ajutorul cunoștinței și nici cu ajutorul puterii sau a influenței sau a mai știu eu ce alt lucru. În final toți „dăm colțul” și tot ce am acumulat rămâne în urmă și este asimilat de alții care acumulează la rândul lor pentru ca în final să dea colțul și să nu ducă cu ei nimic din ce au acumulat.
O să îmi spuneți în punctul ăsta, ”Răzvane, ești un pesimist și un fatalist!” Nu! Nu sunt! Din contră sunt un optimist și mă bucur de viața aceasta, că ține până mâine, până peste 10 zile sau că mai am 30 de ani în față. Vedeți voi, eu am un răspuns satisfăcător la întrebarea ”Care-i rostul meu?” și sunt pe cale să vi-l dezvălui și vouă. Întrebarea este sunteți destul de tari să primiți acest răspuns și să vi-l însușiți?
Ei bine, iată-l: menirea oricărei creații este să exprime gloria creatorului său. Atunci când admirăm un tablou de Rembrand admirăm defapt aptitudinile autorului: puterea lui de expresie, finețea tușei, capacitatea de a reda lumina, abilitatea de a folosi culoarea... De altfel ni se pare foarte normal să spunem „am văzut un Rembrand” sau „am ascultat Beethoven,” ne făcând altceva decât să identificăm creația cu creatorul ei.
Vreau însă să duc analogia și mai departe deoarece artiștii nu pot avea o relație cu creația lor. Trecând însă într-un alt registru, fiecare om are o fărâmă de putere creatoare lăsată în noi de către Dumnezeu: puterea de a procreea. Gândiți-vă numai cât de mândri pot fi părinții de copiii lor: „vai ce dulce e și ce bine seamănă cu mine!...” „puiul meu a luat 10 la olimpiada de matematică!...” „copilul meu a terminat 'magna cum laudae'!...” Copiii sunt gloria părinților - așa a fost, așa este și așa va fi cât va exista omenirea. Și noi facem mai mult decât să aducem alte vieți în lume: vorbind la modul general (pentru că există și excepții oripilante), motivul pentru care vrem să avem copii este de a ne revărsa dragostea asupra lor; da a-i proteja, crește, de a-i îndruma și aduce la statura de om mare, matur, pregătit pentru viață...În proces, încercăm să punem în ei cât mai multe dintre valorile noastre, încercăm să ne replicăm în ei, să îi conformăm chipului și imaginii noastre.
Universul exprimă gloria lui Dumnezeu: când luăm în considerare vastitatea lui, sau ne gândim la imensa cantitate de energie cheltuită în fiecare secundă în el...sau, daca astea-s prea abstracte pentru mintea noastră, când ne uităm la măreția Himalaei, sau când ascultăm tunetul Niagarei, sau dacă plutim peste imensitatea Pacificului, sau ne izbim de ferocitatea Antarcticii...toate astea vorbesc despre infinita putere a lui Dumnezeu; sau dacă ne punem ochelarii de stiință și începem să explorăm felul în care funcționează universul, în fiecare detaliu al său, sau cum funcționează viața nu poate să ne scape geniul ingineresc care stă în spatele acestora, și astfel universul ne vorbește despre infinita cunoaștere și înțelepciune a lui Dumnezeu. Iar dacă ne gândim la faptul că fiecare atom din univers rămâne în ființă în în pofida chiar a legilor fizice care-l guvernează, nu se poate să nu ne gândim la transcendeța lui Dumnezeu; că El este cel care ține universul în ființă și că este implicat clipă de clipă în existența lui (și implicit a fiecăruia dintre noi)... va urma

Ce caut aici? Care-i rostul meu? (urmare)

2010-09-18T00:14:00.001+03:00

Deși am spus că nu mă voi ocupa cu argumentarea afirmației că în universul material nu există infinit trebuie totuși să fac o scurtă incursiune în această idee și să spun că noțiunea de infinit o regăsim atât în ce privește mărimea cât și în ce privește micimea. În ce privește mărimea lucrurile sunt foarte clare: nu există nimic material mai mare decât universul și universul este finit. În ce privește micimea lucrurile sunt la fel de clare deși poate nu la fel de cunoscute. Tendința este să te gândești că poți rupe orice parametru al materiei în două și (cel puțin teoretic) să continui procesul acesta la infinit. În realitate nu este așa! Ne-o confirmă mecanica quantică și fizica quantică. Lungimea poate fi divizată până când atingem lungimea lui Planck (10^-33 cm). La fel este și cu timpul și cu masa, iar dacă ne referim la materie, divizând-o ajungem la atomi și la particulele subatomice. Atomul este însă ultima subdiviziune a materiei care îi păstreză particularitățile. Dacă mergem dincolo de atomi, protonii, electronii și neutronii sunt identici între ei și - atenție! - FĂRĂ MASĂ! De aici survin o serie de alte implicații de care nu ne legăm (cel puțin deocamdată).
Toate acestea, însă, ne conduc la o concluzie inevitabilă: universul nostru drag este DIGITAL!
Ba mai mult, din motive pe care am să vi le dau imediat îndrăznesc să afirm că universul nostru drag este o imensă SIMULARE DIGITALĂ! De ce spun asta? Foarte simplu! Presupun că în timp ce citiți acest articol, stați confortabili într-un scaun. Eu vin și vă spun: 'scaunul acesta nu există!' iar voi protestați și îmi replicați: 'fugi de aici! Cum să nu existe? Nu stau eu așa de comod în el?' Ei bine, voi sunteți mai departe de adevăr decât mine de 10¹⁵ ori. Cum așa?! Simplu: să luam atomul de hidrogen: un proton în nucleu, un electron pe orbită. Diametrul atomului (adică a orbitei electronului) este de 10^-8 cm, iar diametrul nucleului este de 10^-13 cm. Asta înseamnă că raportul dintre diametrul orbitei electronului si diametrul nucleului este de 10⁵. Ca să înțelegem mai bine acest raport, dacă nucleul ar fi de mărimea unei mingi de golf (sau de ping pong) electronul s-ar învârti pe un cerc cu raza de peste 1,5 km. Aceasta este doar relația liniară! Noi vorbim însă de volume și asta înseamnă că trebuie să ridicăm raportul la puterea a 3-a ceea ce rezulta că într-un atom de hidrogen este de 10¹⁵ ori mai mult spațiu gol decât materie...scaunul în care vă gândiți că stați - credeți-mă - nu există! La fel și banii pe care credeți că îi câștigați, și casa pe care vă gândiți că v-o construiți, și mașina pe care credeți că o conduceți! Haideți acum să revenim la întrebarea noastră: care-i rostul meu? Și haideți să o punem în perspectiva a ceea ce tocmai am discutat! Viața pe care o trăim se aseamănă foarte mult cu o vată pe băț: când o cumpărăm avem impresia că dobândim ceva substanțial și minunat. Însă pe măsură ce o inghițim, realizăm că este doar o biată linguriță de zahăr - total nesatisfăcătoare și care nu face altceva decât să te lase însetat.
Pe curând,
Răzvan

Ce caut aici? Care-i rostul meu?

2010-06-25T11:46:00.000+03:00

Dragii mei,
Am ajuns în fine și la această întrebare, prima dintre cele doua care sunt cele mai importante. În van ne răspundem mulțumitor la primele două întrebări: cine suntem și de unde venim dacă nu știm care ne este scopul existenței și respectiv destinația noastră finală. Cum spunea cineva, „trecutu-i o amintire, viitorul este o speranță, astăzi este un cadou și de aceea se numește prezent!”
Cine poate pune mâna pe sufletul omului? Cine îl poate pipăi? Cine îmi poate spune unde este situat? Știți cumva cât cântărește sau din ce material este făcut? Ați asistat vreodată la o operație pe suflet deschis? M-am gândit eu că nu! Poate că o să îmi replicați, „ce suflet, frate? Omul este condus de procesele logice care au loc la nivelul cortexului; ceea ce noi numim rațiune!” Iar eu vă spun, heh! Dacă omul este condus de rațiune, de ce ne roadem unghiile atunci când vizionăm un triller? Sau de ce avem un ghem în stomac atunci când citim o carte de aventuri? De unde vin sentimente ca mila, compasiunea, mărinimia, sau orgoliu, mânia, ura, sentimente care de multe ori ne cuprind în pofida rațiunii? Pe urmă dacă ați face o atare afirmație, ați fi contraziși de însuși domnul Freud, care a inventat „pisicologia”...mă iertați, psihologia, care în traducere mot a mot înseamnă știința (logia) sufletului (psyche). Acuma, bineînțeles că domnul Freud pretindea că poate pune degetul, ca să zic așa, pe sufletul omului, ceea ce îl plasează și pe el în rândul pacienților domniei sale.
Fapt este, dragii mei, că sufletul omului nu poate fi găsit pe tărâm material. Nu are nici masă, nici culoare, nici textură. Nu poate fi pipăit și nici nu poți să-l măsori. Sufletul este etern. Și prin asta nu vreau să spun că are o grămadă de timp la dispoziție! Ceea ce vreau să spun este că sufletul omului nu are nimic de-a face cu timpul! Timpul nu i se aplică! Este înafara timpului! Înainte să mă omorâți cu pietre, gândiți-vă puțin: dacă admiteți că omul are un suflet și dacă admiteți că sufletul omului nu este ceva fizic sau material, trebuie să știți că una dintre descoperirile radicale ale secolului 20 este că timpul este o proprietate fizică; se aplică sau are influență asupra materiei. Cea de a doua descoperire radicală este că universul, așa cum îl știm noi este finit! Asta înseamnă că a avut un început și va avea un sfârșit. Dar să revenim la sfletul nostru. Nefiind material, neavând masă, conform teoriei relativității, sufletul nu este sub incidența timpului. Este etern. Acest fapt este confirmat și de vocația veșniciei care este în oricare din noi. Dacă stați și vă gândiți, pe plan fizic, fiecare om are o viață la dispoziție, viață care poate fi mai lungă sau mai scurtă. Ce trece dincolo de ea în ambele direcții, trecut și viitor, nu ar trebui să ne preocupe. Nu acesta este însă cazul. Suntem fascinați, obsedați chiar, atât de istorie cât și de anticipație (mă refer aici la rasa umană în general). Vrem să ne cunoaștem trecutul, deși Haegel spunea: „istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie!” Vrem deasemenea să anticipăm viitorul, deși toate datele ne indică un viitor nu prea luminos, dacă mă-nțelegeți ce vreau să spun. Dar mai mult decât atât, vrem cu ardoare să ne depășim condiția; să ne depășim limitările fizice…am vrea să strigăm din toți porii „excelsior”! Așa că ne uităm la filme cu super eroi, sau jucăm jocuri pe calculator în care sfidăm toate legile universului material.
Sunt două concepte cu care ne confruntăm în dialectică și care nu au fost evidențiate empiric în draga noastră de realitate cotidiană. Dacă sunteți matematicieni veți înțelege despre ce vorbesc, dacă nu sunteți matematicieni faceți-vă rost de unul să vă explice. Pe unul dintre ele mi-e destul de ușor să-l denumesc și sunt sigur că și voi înțelegeți despre ce e vorba, și anume infinitul. La matematică tragem o axă pe caiet, în stânga ei scriem minus infinit, în dreapta - plus infinit, la mijloc zero și avem axa numerelor (naturale, sau întregi, raționale, etc.). Putem discuta despre infinit doar la matematică. În realitate el nu există (cel puțin în realitatea pe care noi o percepem cu simțurile noastre). Al doilea concept este mai încurcat din două motive: lipsa unui termen adecvat care să fie cunoscut la scară largă, de aceea mă văd silit să recurg la mai multe sinonime ca să-l descriu, iar voi poate veți fi siliți să frunzăriți dexul ca să-l înțelegeți; și al doilea motiv este legat de bagajul de prejudecăți și superstiții pe care îl acumulăm în viață. Este vorba de conceptul de șansă, hazard, întâmplare, noroc, stocastică, aleatoriu; ceea ce în engleză este denumit randomness. Nu voi ocupa spațiu acestui articol încercând să explic de ce afirm că nici infinitul nici șansa nu există în realitate; vă rămâne vouă această temă de cercetare, dacă țineți neapărat să aflați cum am ajuns la această concluzie. De ajuns de spus că deși aceste concepte nu se regăsesc în realitate, le întâlnim, cum am spus, în dialectica nostră. Întrebarea este cum au ajuns ele acolo? Vă las să vă gândiți la răspuns până data viitoare.
Pe curând!

De unde vin? (ultima)

2010-02-09T23:49:00.000+02:00

Dragi prieteni,
Vreau să povestim nițel despre două chestiuni care au oarecare legătură una cu cealaltă: coloana geologică și fosilele. De ce au legătură una cu cealaltă? Pentru că ele sunt cele două picioare ale arcadei care susține teoria evoluției. Vedeți voi, teoria pornește de la premisa uniformistă că de-a lungul miriadelor de ani din istoria planetei procesele naturale de eroziune și sedimentare s-au desfășurat gradual având ca rezultat formarea coloanei geologice pe care o putem observa azi. Teoria afirmă că această coloană geologică conțin vestigii fosile ale vieții din acele epoci. Asfel că pe deoparte s-a conceput un grafic al evoluției vieții de la protozoa la homo sapiens (care mai recent a ajuns homo sapiens sapiens, adică cu adevărat savant), pe de altă parte s-a făcut o împărțire a istoriei multi-mili(ardi)enale a pământului - zic eu, pur arbitrară - pe ere, avându-se în vizor tocmai această coloană geologică. Întâmplarea (sau, mă rog, legile fizicii) face ca fosilele organismelor considerate primitive în graficul evoluției (care sunt totodată de mici dimensiuni) să se găsească în straturile inferioare ale coloanei, pe când fosilele organismelor mai evoluate (care au dimensiuni mai mari) să se găsească în straturile superioare ale coloanei. Marea problemă a acestei teorii este că orice datare se bazează pe un raționament circular, de tipul: „cutare fosilă este din epoca cutare pentru că se află în stratul cutare; stratul cutare este din epoca cutare pentru că în el s-a găsit fosila cutare.”
Poate că în acest punct îmi veți replica „vezi, că nu ești bine informat, se pare că nu ai auzit de metodele radiometrice de datare!” Metodele radiometrice se bazează pe teoria timpilor de înjumătățire ai anumitor substanțe radioactive. De exemplu, timpul de înjumătățire al carbonului14 este considerat a fi de 5730 ani, al potasiului în argon - 1,3 miliarde de ani, și tot așa...în realitate aceste aprecieri nu au cum să fie confirmate în mod empiric. Datarea în sine pleacă de la două premise incontrolabile: (1) că ceea ce măsurăm este derivatul procesului de înjumătățire și nu a fost prezent inițial în materialul pe care îl datăm și (2) că procesul de înjumătățire a decurs uniform fără a fi influențat de niciun factor extern. Și uite cum ne lovim din nou de uniformism.
Că veni vorba de uniformism, știați că pământul are un câmp magnetic care a fost măsurat în mod constant de vreo 150 de ani încoace și intensitatea lui scade anual cu aceeași măsură. Asta înseamnă că mergând înapoi în timp, să zicem 20000 de ani, câmpul magnetic al pământului ar trebui să fi fost atât de intens încât viața nu ar fi fost posibilă pe pământ. În aceeași ordine de idei, soarele pierde 4 milioane de tone pe secundă din masa sa. Asta înseamnă că acum 4,5 miliarde de ani avea cu 5,6 x 10 la puterea 23 tone mai multă masă (aproape dublu față de acum), ceea ce se traduce într-un volum considerabil mai mare și într-o nedorită apropiere de pământ și vă las pe voi să duceți raționamentul până la capăt. Suficient de spus că dacă premisa uniformistă este valabilă, ea este valabilă și în ce privește soarele sau câmpul magnetic al pământului.
Revenind însă la coloana noastră geologică și la fosile, trebuie să recunoașteți că metodele radiometrice de datare nu prea fac față scrutinului, nu doar din motivele pe care le-am amintit mai sus, dar și pentru că au dat și continuă să dea rezultate controversate (ca să nu spun chiar ridicole în multe cazuri). Așa că rămânem la așezarea fosilelor în coloana geologică. Problema este că în lipsa unui mijloc de apreciere a vârstei, nu avem o scală a timpului și nu știm nici cât de repede sau de încet s-au format straturile coloanei geologice și ca atare nici cât de bătrâne sunt fosilele. Singurul lucru pe care îl știm cu siguranță despre o fosilă este că ea a fost vie cândva și nimic altceva. Bunăoară dacă ne uităm la fosila unui pterodactyl, nu putem ști nici măcar dacă a avut urmași, darămite să știm dacă sau nu a avut urmași cărora să le crească pene.
În ce privește singurul lucru care ar putea fi folosit ca argument în favoarea evoluției, anume poziția fosilelor în coloana geologică, vă propun un experiment simplu care vă va demonstra că motivul așezării fosilelor mici în straturile inferioare, respectiv a celor mari în straturile superioare poate fi altul decât timpul. Luați o ladă cu cartofi de mărimi diferite și scuturați-o bine. Veți constata că, în mod interesant, cartofii mai mari s-au ridicat la suprafață, în timp ce cei mici au rămas la fundul lăzii.
Să vă spun care e teoria mea? Vă promit că ”ține apă”, cum ar spune americanul. Acum vreo 4000 de ani Dumnezeu a provocat un potop care a zguduit și scormonit întreg pământul. În cele din urmă, când deluviile s-au linistit și s-au așezat, „cartofii” mici s-au dus la fund și cei mari au rămas mai la suprafață în nămolul format. Asta-i toată povestea cu fosilele și cu coloana geologică!
Pe curând,
Răzvan

De unde vin? (urmare)

2009-07-04T18:44:00.000+03:00

Dragii mei prieteni,
Mai am multe alte nedumeriri cu privire la Big Bang. Bunăoară, cum se face că galaxii care sunt mai în interiorul universului au spirala mai răsucită decăt galaxii care se află mai la exterior? Sau unde s-a dus energia pierdută prin răcirea universului?
Dar hai mai bine să povestim puțin despre Teoria Evoluției. Vă marturisesc că și ea mă face să mă scarpin după ureche și am să vă spun de ce: teoria spune - ca să încep cu începutul - că pe bolovanul numit Pământ a plouat timp de multe milioane de ani formându-se astfel mările și oceanele. Pe urmă, pe parcursul altor multe milioane de ani în mările și oceanele astfel formate au avut loc nenumărate permutări, aranjamente și combinații de substanțe chimice până în cele din urmă combinația câștigătoare a dat naștere primei celule vii. Celula aceasta era pe deplin funcțională, având chiar capacitatea de a se replica. Și astfel apele Terei încep a colcăi cu viață. Pe urmă celulele astea au observat ele că le e mai bine dacă stau împreună și ca atare încep să formeze colonii, ajung să se specializeze, să preia funcțiuni și să formeze organe și treptat au evoluat în organisme din ce în ce ma complexe...dar STOP! Să derulăm puțin înapoi la celulă! Ați auzit de principiul complexității ireductibile? Enunțul meu al acestui principiu sună așa: orice sistem care îndeplinește o funcție are nevoie de un număr minim de componente fără de care nu poate îndeplini funcția dată. O armă de foc, de exemplu, are ca și componente necesare și suficiente țeava, proiectilul, combustibilul și detonatorul. Este absolut necesar ca aceste 4 elemente să fie prezente în combinație pentru a avea o armă de foc. Celula, după definiție, este unitatea de bază STRUCTURALĂ și FUNCȚIONALĂ a TUTUROR organismelor vii. Cu alte cuvinte, este cea mai SIMPLĂ formă de viață. Ca să avem o celulă avem nevoie (simplist) de membrană, citoplasmă (poveste lungă) și nucleu. Este absolut necesar ca aceste 3 elemente să fie prezente în combinație ca să avem o celulă vie. Vă las pe voi să calculați șansele ca acestea 3 (cu structura lor complexă) să se ansambleze în mod spontan prin procese chimice aleatorii.
Pe urmă mai este și ADN- ul. Fiecare celulă vie are întrega sa informație genetică criptată în această substanță misterioasă. Nu știu dacă v-ați gândit în termenii aceștia, însă ADN-ul este un cod digital. Orice cod digital este scris; este programat; este definit de către cineva. Nu am auzit de niciun cod care să se fi scris singur. Cum am spus, scopul principal al ADN-ului este să stocheze informația. De unde provine acea informație? Cred că știți ce am să vă spun. Orice creație are la origine un creator; orice design are la origine un designer; orice mecanism are la origine un inginer; orice program are la origine un programator. Dumnezeu a vorbit și informația pe care a transmis-o prin cuvântul Său o regăsim în creație.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui.” (Psa 19:1-4)
Pe curând,
Răzvan

De unde vin? (urmare)

2009-03-27T11:02:00.000+02:00

Tare mare încurcătură e cu Big Bangul ăsta în mintea mea. Țin minte că în armată aveam tot felul de probe de trecut dintre care una era aruncarea grenadei. După ce exploda grenada, mergeam să vedem ce ispravă am făcut și inevitabil pe locul exploziei găseam un ditamai crater în pământ. Carevasăzică, explozia disloca o cantitate considerabilă de pămând și îl expulza, lăsând un gol în urmă. Acuma, eu mă gândesc la Big Bangul nostru: dacă o explozie a fost la originea universului, mă întreb, unde-i craterul? Unde-i golul pe care ar trebui să-l fi lăsat explozia în urmă?
Pe urmă, un alt lucru care mă nedumerește este ordinea. Din ce țin eu minte din armată, de fiecare dată când praful stârnit de explozie se așeza, constatam nu o scădere ci o creștere a entropiei locului țintă. Pământul răscolit, metal contorsionat, ținta făcută bucăți (în cazul în care o nimeream), un dezastru! La urma urmei, asta se așteaptă de la o grenadă! Uitându-te însă la universul nostru constați cu totul altceva! Galaxii ordonate, mișcându-se concertat, constelații aranjate de parcă le-ar fi pus cineva cu mâna să spună o poveste, sisteme planetare care își păstrează ordinea...toate astea nu indică o explozie, ci mai degrabă o desfășurare; un aranjament. Ce ziceți? Eu cred că în cea de a patra zi a creației Dumnezeu a făcut niște luminători în întinderea cosmosului care să despartă ziua de noapte și care să fie semne ca să arate vremurile, zilele și anii.
Pe curând,
Razvan

De unde vin?

2009-03-05T23:40:00.000+02:00

Cu toții suntem familiari cu termenul de „Big Bang.” Este stindardul fiecărui bun ateu. Cu toții știm, nu-i așa? că este felul în care s-a format universul! Big Bang, măi frate! Însă dragii mei prieteni, sunt gata să bag mâna în foc că 80% dintre voi nu știți ce a explodat în acest Big Bang! Pun pariu că dacă nu vă aflați printre cei 20% ceea ce am să vă dezvălui are să vă dea pe spate; are să vă șocheze la fel de tare ca însuși Big Bangul. Așa că vă sfătuiesc să vă puneți centura de siguranță, să vă luați mănuși și ochelari de protecție, să vă puneți sub limbă pastila de nitroglicerină (cei dintre voi care au nevoie, bineînțeles). Sunteți gata? Vă spun acuma: NIMICUL! Nimicul a explodat acum ț-șpe sute de miliarde de ani și așa s-a format universul nostru iubit. Nu eu am spus-o! Să nu dați vina pe mine! Eu n-am geniul necesar să ajung la asemenea concluzie. Au spus-o savanți care au studiat temeinic fenomenul Big Bang! Pe urmă, universul s-a răcit cătinel-cătinel și acum vreo 4,5 miliarde de ani a plouat pe bolovanul Pământ și așa s-a format supa primordială și restul este istorie, cum se spune. Prima ameobă...primul parameci...prima euglenă verde...și tot așa pââână am ajuns la primul homo sapiens. Cam asta-i pe scurt povestea cu Big Bangul și cu evoluția speciilor.
Deci dragi prieteni, ce bombă atomică...nichipercea! Ce bombă cu hidrogen...mic copil! Cea mai puternică și mai eficientă bombă, al cărei raport preț calitate este sublim; o bombă la îndemâna oricui; nu trebuie să ai nici experiență genistică, nici să fii geniu în electronică; cea mai extraordinară bombă, zic, este bomba cu...NIMIC! Explzibil...NIMIC; detonator...NIMIC; focoasă...NIMIC; șrapnel...NIMIC! Și vă spun și cum se face: se ia NIMICUL și se comprimă până ajunge...NIMIC. Se ia apoi și se pune într-un câmp de...NIMIC și se lasă acolo vreo 2-300 de miliarde de ani. Acesta este miezul de NIMIC al bombei. Se construiește între timp o carcasă de NIMIC în care se instalează detonatorul cu NIMIC și explozibilul: TNT (Tot-NIMIC-Tataie), se pune cu grijă miezul în carcasă, după care se pune capacul și bomba este gata.
Lăsând la oparte sarcasmul, pentru care din nou îmi cer iertăciune (nu m-am putut abține), am treburi serioase la care vă rog să vă gândiți.
Promotorii teoriei s-au gândit probabil că prin ea pot explica ÎNCEPUTUL universului. NIMICUL care era la început explodează. Însă mie, deși sunt departe de a fi savant, îmi vin în minte câteva întrebări la care dacă încerci să răspunzi, vezi cel puțin că problema nu este luată chiar de la început:
1. Ce anume i-a furnizat NIMICULUI energia pe care a explicitat-o în explozie?
2. Unde este acel ceva?
3. Timpul este o proprietate fizică (adică a materiei - ne-o spune teoria relativității). Ce a fost înainte de timp?
4. Universul este finit (atât cel macroscopic cât și cel microscopic). De unde avem noi percepția infinitului?
Acestea sunt doar un fragment dintr-o listă mai lungă pe care o voi continua dățile viitoare. Să vă spun ce cred eu? Am și eu o teorie. Se numește teoria Marelui Bum. Eu cred că acum vreo 6 mii de ani, Dumnezeu a vorbit și Bum! Universul s-a materializat prin Cuvântul Lui...din NIMIC!
Pe curând!
Razvan

Cine sunt?...continuare

2009-01-30T19:41:00.000+02:00

Vă mărturisesc că fiind odată, mai demult, bulversat de întreaga poveste cu evoluția speciilor și vrând să înțeleg mai bine toată chestia asta cu strămoșii noștrii, am dat o fugă într-o zi de vară până în Africa, în Congo să mă uit la suratele noastre primate (după cum le consideră unii). Nu mică mi-a fost mirarea, vizitând mai multe cuiburi de gorile să le găsesc goale și cu inscripția „ÎN GREVĂ” postată în mijloc. Bineînțeles că am luat legătura cu liderul sindicatului liber gorilesc și spre stupoarea mea am aflat că este o acțiune concertată, coordonată de Internaționala Animălească! Da dragilor! Închipuițivă: animalele nu se mai simt împlinite în postura în care se află acum! Animalele au nevoie de educație, animalele au nevoie de cultură, animalele au nevoie de siguranța zilei de mâine! Au cerut contracte individuale de muncă și concedii plătite. Nu se mai mulțumesc cu campaniile ocazionale de vaccinare aruncate așa, ca la milogi; vor asigurări de sănătate! Și bineînțeles acces la fondul privat de pensii.
Mă rog de iertăciune pentru această anecdotă. Am vrut să punctez însă cu ea câteva diferențe esențiale dintre om și animal, diferențe care nu sunt abordate în studiu de către niciunul dintre savanții partizani ai evoluției (sau credincioși atei).

Animalele nu militează! Ele sunt perfect integrate în lanțul trofic (lanț automatizat, aș spune) și n-ai să vezi niciodată gazele pichetând nu știu ce minister fiindcă s-au săturat să mai fie mâncate de lei.
Animalele nu fac politică! N-ai să vezi niciodată urșii făcând alianță politică cu lupii, sau vulpile semnând tratat economic cu bursucii.
Animalele nu au conștiința și conștiența binelui și răului! Când ați văzut ultima oară un tigru făcându-și procese de conștiință că a omorât un om? Sau un rechin alb că a înghițit pe nemestecate un copil? Dar o vulpe că a furat găina bietului țăran sau un mistreț că i-a răscolit toată tarlaua de cartofi?
Animalele nu au un gol în suflet (că n-au suflet, bineînțeles!) dar ca să fiu mai precis, animalele nu simt nevoia împlinirii! Ați auzit vreun păun zicând „viața mea nu are niciun sens! Am adunat grăunțe cu carul dar nu mi-au satisfăcut decât foamea; am crezut că măcar penele astea mă vor împlini, însă nici vorbă! Mă duc să-mi iau viața!”

Sunt convins, dragi prieteni atei, că sunteți pe deplin conștienți de aceste diferențe fără echivoc. Întrebarea mea pentru voi este: când în decursul milioanelor și milioanelor de ani ai evoluției au apărut ele? Și de ce brusc după atâtea milioane de ani niște animale să simtă nevoia să-și facă unelte, să se organizeze în grupări sociale și politice și economice și mai ales să înceapă să caute să-și dea un sens vieții.
Probabil că aveți și voi răspunsuri la aceste întrebări. Am să vă spun însă ce cred eu: Dumnezeu a creat fiecare animal după soiul lui, iar pe om l-a creat după chipul și asemănarea SA.
Pascal spunea: „În inima fiecărui om este un vid în forma lui Dumnezeu pe care doar Dumnezeu poate să îl umple.” În urma exploziei „bombei adamice” în sufletul nostru a rămas un imens gol pe care fiecare om încearcă să îl umple cu ceva: bani, putere, carieră, hobiuri, caritate, faimă...Însă credeți-l pe Pascal! Doar Dumnezeu poate să îl umple și să aducă viața voastră la împlinire.
Pe curând,
Răzvan

Cine sunt?

2009-01-20T18:40:00.000+02:00

„Ce întrebare mai e și asta?” îmi vei spune. „Sunt Vasile, fiul lui Nicolae...” Și Nicolae? „Păi Nicolae e fiul lui Petrea.” Și Petrea? „A...Petrea este fiul lui Teodor.” Și Teodor?...Aici zace problema voastră, prieteni atei: cât de departe puteți merge cu genealogia voastră? Vă puteți repera strămoșul vostru homo sapiens? Dar pe cel de Neandertal? Unde este valoarea voastră de individ? Vă pierdeți în neantul pre-pre-pre-istoriei într-o mare de parameci și ameobe! Asta conform credinței pe care o aveți! Însă vedeți voi asta contrazice și contravine dorinței și strădaniei fiecărui individ de a fi CINEVA, de a avea semnificație, de a fi respectat și apreciat. Contrazice scara de valori pe care o stabilim atunci când privim cu admirație la oamenii cu faimă sau de succes sau de viță veche. „Aaaa! Cutare este din familie nobilă de 400 de ani!” Dar ce sunt 400 de ani de nobilitate față de milioanele de ani de celenterate, gândaci, reptile și alte lighioane în familie? Nici măcar 10000 de ani de omenire nu v-ar putea corecta stirpea de ligioană! Nu, dragi prieteni! Vocația noastră de oameni este să avem semnificație. Strădania noastră o viață întreagă este să lăsăm ceva în urma noastră care să ne identifice. De ce? Nu este un instinct pe care să-l fi putut moșteni de la animale. Este o trăsătură specială pusă în noi de Designerul nostru. După cum fiecare tablou al lui Rembrand îl exprimă pe Rembrand, exprimă geniul lui fiind totodată unic, tot așa și fiecare om este unic și a fost creat pentru a exprima în mod unic gloria lui Dumnezeu.

Vedeți voi, pentru mine este foarte simplu: trupește sunt urmaș al lui Adam și al lui Noe; iar în ce priveste spiritul, în omul din lăuntru, cum îl numește apostolul Pavel, sunt copil al lui Dumnezeu, nu prin voia vreunui om, nici prin strădaniile mele, ci născut din Dumnezeu. (Ioan 1:12,13)
Pe curând,
Răzvan

Întrebări la care trebuie să răspundem

2009-01-14T16:04:00.000+02:00

Dragi prieteni,
Sunt multe întrebări la care zilnic încercăm să găsim răspuns. De exemplu, îmi cumpăr un nou telefon mobil...trăznet!!! Imediat îmi pun întrebarea, cum să-i prezint achiziția nevestei mele în așa fel încât să nu se uite la mine chiorâș și cu sprânceana ridicată iar eu să primesc terci la cină?
Sunt însă 4 întrebări pe care fiecare om de pe planeta pământ TREBUIE să și le pună și la care TREBUIE la un moment dat să-și răspundă. La aceste întrebări caută să răspundă toate curentele filosofice și toate sistemele religioase care au existat vreodată. Sunt întrebări care pe cât par de simple în enunțul lor pe atât sunt de serioase și de pretențioase cu privire la răspunsul pe care îl așteaptă.

Cine sunt?
De unde vin?
Care este rostul meu?
Ce se întâmplă cu minie după ce mor?

Vă las să vă gândiți la aceste întrebări până la următoarea postare, când am să încep să pun față în față răspunsurile pe care le am eu ca și creștin la aceste întrebări cu răspunsurile pe care le aveți voi ca atei.
Pe curând,
Răzvan

Să eliminăm idei preconcepute!

2008-12-29T10:49:00.000+02:00

Discuția pe care v-o propun prin acest blog nu este despre ce NU credem ci despre ce CREDEM. Vorbesc de pe poziția unui fost ateu. Sloganul pe care îl purtam în acea vreme era „eu nu cred că există Dumnezeu.” Același slogan sunt sigur că îl aveți majoritatea dintre voi. Problema pe care o are acest slogan este că crează o falsă premisă, anume premisa că dezbaterea, polemica, contradicția este între realitate și superstiție; între concret și abstract; între rațional și irațional; între știință și religie. FALS!! Înafara cazului în care vreunul dintre noi deține totalitatea cunoștințelor din univers, voi CREDEȚI că nu există Dumnezeu, iar eu CRED că El există. ESTE O DEZBATERE ÎNTRE CREDINȚE. Caatare, și eu și voi avem argumente pe care ne sprijinim în credința nostră. Prin intermediul acestui blog sper să reușesc să vi le prezint pe ale mele cu „bruma” de elocvență cu care am fost înzestrat. Vă rog să le examinați cu mintea deschisă și dacă vreo afirmație de-a mea vă va ofensa, nu o luați în mod personal! Nu este intenția mea să ofensez pe nimeni. Pentru cei dintre voi interesați să se lanseze într-o discuție cu mine, vă încurajez să vă postați comentariile (cu cenzura de rigoare) și chiar să mă contactați la adresa pe care am afișat-o în bara laterală.
Pe curând!
Al dvs. Razvan